Dintre tote durerile lumii, dintre toate tragediile pe care le suporta un om intr-o viata, poate ca dupa moartea propriului copil, cea mai mare durere este sa vezi cum acolo unde erai totul candva, acum esti in plus. Sa privesti in ochii celui iubit, sa inchizi ochii, sa-ti atingi buzele de pielea lui si sa simti ca inima lui bate dar n-o mai simti pentru tine..

Cate greseli facem in viata, cate intorsaturi, pe cate cai ne porta destinul, ce surprize avem in viata!! Dar din toate, cea mai cumplita intorsatura este sa fii tradat, sa simti ca ti se naruie tot universal, sa ierti si sa iubesti din nou mai mult ca data trecuta si in final sa patesti la fel.

Poate asa sunt unii sortiti sa dea totul si sa nu primeasca nimic. Poate asa sunt altii, sortiti sa primeasca totul si sa nu dea nimic. Pentru unii este suficient sa existe si doar asta ii face sa merite toata dragostea din lume, pentru altii nimic nu este de ajuns sa primeasca ceva.

Si atunci ce putem face? Sa ne lamentam ca suntem niste victime? Sa luptam mai departe pentru ceea ce ne dorim? Sa lasam lucrurile sa curga de la sine si sa ne bucuram de bune si rele deopotriva? Ce faci cand toata viata ai muncit sa ajungi undeva, sa fii mandra de tine si tu si cel de langa tine, iar dupa ani descoperi ca tot ce ai realizat este tocmai motivul pentru care el nu te mai vrea, vrea o floricica? Ce faci cand pleci pentru ca nu-ti mai gasesti locul acolo unde este casa ta, acolo unde e viata ta, acolo unde este trecutul si viitorul tau, ce faci cand te vrea cu disperare inapoi si dupa ce te are povestea se repeta?

Ce faci cand nu stii incotro sa te indrepti? Ce faci? Ai mai fost in situatia asta si urasti viata ca te pune sa o iei iar de la capat, urasti ca nu esti in stare sa iei decizii care sa te faca fericita.
Cat valoreaza o promisiune? Dar o promisiune care stii ca va incalcata imediat ce a fost rostita? Cat valoreaza amagirea langa omul iubit? Dar speranta? Se spune ca nu pot fi cantarite, si daca v-as spune ca eu le-am cantarit?! Valoreaza mai mult decat toate minunile universului, sunt minunile universului tau.

Se spune ca in viata in orice se presupune ca exista un interes, dai – primesti, primesti – dai. Dai un ocean de lacrimi si primesti o promisiune, primesti o speranta, stii ca totul este in van dar de fiecare data exista speranta ca poate nu este asa, ca poate cu tine se va intampla altfel, ca poate vei fi tu, printesa salvata din turnul castelului, poate esti tu norocoasa care l-a intalnit pe cavalerul in armura fericirii.

Cu toate astea peste un timp iti dai seama ca te-ai amagit singura. Ceea ce este mai dureros este ca faci mereu aceleasi greseli, crezi aceleasi promisiuni, simti cum istoria se repeta, stii ca se va repeta si pe viitor, cu toate astea tu continui sa faci mereu la fel, ca intr-un fel de automatism, asa e viata? O istorie care se repeta mereu, o scena pe care se joaca aceeasi piesa dar culmea, actorii nu se schimba. E totul la fel, iluzie…. Si poate un pic de speranta…